Să fie asta dorul?...dorul de ce era-i de ce eram?
Este oare o agonie a cărei protagonişti suntem EU și TU? Este trăirea provocată doar din vina mea, a celei care te face să suferi? Este propria conştiinţă care nu mă lasă să fiu liberă? Uhhhh....
Cred că dorul se naşte fie din reprimarea sentimentelor noastre, fie pur şi simplu din neputinţa mea de a mai spune ceva. Atunci când cineva dispare din viaţa noastră şi se pleacă, dorul este iniţial foarte apăsător şi dureros. Ioppttt , încetul cu încetul acel ”apăsător și dureros” se apropie....Viaţa ne joacă feste. Şi cred că se întâmplă asta tocmai pentru că suntem vii.
Atunci când reuşim să mascăm ceea ce trăim înseamnă că suntem mai puternici în ochii celor din jur, chiar dacă noi ştim să nu suntem tocmai aşa. Suntem oameni şi simţim, iubim, iertăm. IERTĂM ai înțeles????
Dorul ne face să apreciem mai mult ceea ce avem şi, de cele mai multe ori, ceea ce am avut. Cum bine se ştie, atunci cînd pierdem pe cineva, atunci realizăm ceea ce a însemnat pentru noi.
Cu toţii avem regrete.Regretăm că am făcut un lucru şi am vrea deseori să dăm timpul înapoi. Regretăm că am iubit pe cineva care nu a meritat. Regretăm că am alocat timp unei persoane care nu a ştiut să aprecieze gestul nostru. Regretăm mereu!
Nu putem trăi împovăraţi de regrete şi spunem atunci că aşa a fost să fie, deşi în sinea noastră ne frământam şi încercam să găsim explicaţii.
Cred că dorul vine tot din regrete, fie că nu am făcut suficient, fie că ne-am implicat prea mult. Suferinţa, manifestată prin dor, ne face să fim oameni cu adevărat.
Şi restul… e doar tăcere…
